Citesc al doilea cel mai bun roman românesc ever

m-am apucat de recitit Patul lui Procust, aşa mi-a venit, pur şi simplu, pentru că prima oară l-am citit adolescent, şi nu l-am înţeles prea bine. acum însă mi se pare excepţional, contemporan spiritului românesc de oricând... n-am ce să spun prea multe, nu l-am terminat, mi-e teamă să trezesc idiosincrazii şcolare - de ce oare s-or citi romanele bune la şcoală, copiii nu pricep nimic.

şi m-am îndrăgostit de doamna T.

mor tinerii

s-a omorât o puştoaică, a sărit de pe bloc, cică făcea parte dintr-o sectă, elfo sau ceva în genul ăsta, îmi spune ultimele noutăţi o rudă la senectute, io n-am televizor, în minte mi-a venit emo, păi cum să se sinucidă?
oare nu le oferim noi totul? încă de pe când îi dau sânii, o trimitem la şcoală, unde îi spunem tot felul de vorbe, dar tre s-o chemăm acasă la noi, în apartamentul cu spoturi şi rigips, să le medităm adevăratele cunostinţe de care nu are nevoie nimeni niciodată, în afara unui examen pe care oricum oricine-l poate lua cu câteva sute de euro, dar tre sa traiasca şi profesorii, au lefuri de congo. după şcoală are la dispoziţie o raită pe la famous brands, cu başcheţi chinezeşti de gumă sau bluziţe carovate scurte, să se vadă buricul piersingat, le poate expune pe toate, cu neţărmurită mândrie, prin cluburi, tot ale noastre, bambooistice sau nu, cu muzică cool şi cu veceuri sordide în care poţi lua şi o mică muie de la prietenul schilod, aşa e cool în ochii prietenelor care se laudă că fac asta încă de când le-au dat dinţii de lapte. vine acasă, spune noapte bună şi merge să-şi facă lecţiile downloadând de pe net, scrie apoi pe blog ce i s-a-ntâmplat toată ziua, doar i s-a întâmplat. visează apoi fericită la chivu, un ideal.
deîndată de-i dă părul pe picioare, îi oferim şi slăbănogului ţigări timbrate cu etichete contra cancerului, poate chiar ceva ierburi, să fie cool ca elvis sau kurt cobain, păcat c-au murit, da-s mai bogaţi decât erau în viaţă, stă lângă bloc cu prietenii lui, pe care-i alintă livresc băi, coaie, vorbesc de ultimul model de merţan pe care-l va avea cât de curând, despre ultimul film furat de pe odc, despre ultimul gadget, ia o bere două trei lăsând cutiile posterităţii pe trotuar, et in arcadia ego, în casă părinţii încep, pentru tine furăm sau cel puţin muncim, prin spania şi italia, ce dacă te lăsăm cu bunica, ştie ea să crească un tânăr, ţie-ţi lăsăm totul, bunăstarea capitalistă, nu luăm nimic cu noi în mormânt. şi slăbănogul nostru obosit, în dormitorul lui, fute de plicitseală o labă cu ochii la spice şi cu gândul la fata de la pagina 5, apoi adoarme, visează la britney, la fel, un ideal.
lumea este-aşa cum este şi ca dânsa suntem noi, ne construim viitorul, pentru ei facem totul, cum să se sinucidă în aşa brave new world?

probleme masculine. dramă în două acte şi epilog

actul 1
există femei frumoase. după care te înnebuneşti, cu care dacă ieşi în oraş rişti să mănânci bătaie, mie mi s-a întâmplat de două ori, femeile acelea care te farmecă de-a dreptul, care-ţi răscoală toate simţurile, care te fac să te pierzi cu totul, să rămâi mut, mie mi s-a întâmplat de fiecare dată. femeile pe care nu-ţi doreşti decât să le ţii închise pentru tine, bune numai de privit şi dezmierdat cu tot ce ai. dar care sunt preţuite numai după aspectul lor perfect, cărora li se ignoră, li se ia dreptul de a avea măcar o opinie, de a le duce capul, ele trebuie să fie acolo numai ca obiect de mândrie pentru deţinător şi instincte criminale şi violatorii pentru admiratori, ele sunt "destinate" amantlâcului nicidecum măritişului pentru că, prin frumuseţe, aceste femei înspăimântă ca un animal sălbatic. astfel că rămân pradă indivizilor proşti şi bogaţi, vai de viaţa lor.

actul 2
există femei inteligente. după care alergi să vorbeşti, ele sunt cele mai bune prietene, nu sunt foarte frumoase, dar au aceleaşi pasiuni cu tine, ai sta tot timpul să pălăvrăgeşti cu ele, sunt your soul-mate, dacă n-ar avea ţâţe şi păsărică ar fi chiar cel mai bun prieten şi poate chiar este. dar ele au şi chestii de-astelalte, nu e vina lor, dar nici a ta, chestii care se cer, ca şi femeile din actul 1, a fi admirate şi dezmierdate. dar nu se poate, ne oprim aici, nu m-am gândit niciodată la tine în acest fel, nu eşti genul meu, îi spui când îţi pipăie genunchiul, eu tocmai vroiam să-ţi spun că m-a respins fufa aia după care sunt în limbă, dar care a ales pe altul. bine, spune ea, şi se închide, noaptea suferă şi plânge, rămâne un bun prieten şi-atât, dar o femeie singură. şi se dă pradă unui individ prost pe care îl cucereşte dintr-o lovitură, are un copil apoi divorţează, vai de viaţa lor.

epilog

ne dorim cu toţii, noi bărbaţii, femei nici frumoase, nici deştepte, cu care să ne lăudăm dar şi cu care să vorbim, şi cu care căutăm să ne însurăm, problema apare când toate sunt luate deja de alţii... dar ce fac oare celelalte, frumoasele şi deşteptele? ne mai interesează oare, sau femeia e doar bună de pus masa, de futut şi de bătaie de joc, cum spune "înţelepciunea populară neaoşă"?

pictura este femeie nud sezand, de amedeo modigliani, 1916

kestii imoralistice

ai auzit? monicăi îi place tare mult să facă sex oral cu iri în public, bucurenci ar fi bisexual, tucă, onanist, iar ăla care n-a vrut să iasă cu mine e gay, mi-a zis mie cineva că n-are prietenă etc.
noi, românii, ortodocşi încă de la decebal şi traian până la becàli, ne exprimăm public indignarea vizavi de viaţa intimă apocaliptică a celorlaţi semeni, noi n-am încercat niciodată ceva mai altfel, normal sau anormal, indiferent ce înţelegem prin anormal, gore vidal spunea el că dacă prin „normal” înţelegem actul cel mai des întâlnit în viaţa omului, acesta e cel masturbatoriu, o fi fost la el, la noi niciodată. ce dacă proust scria de albertine şi se gândea la iubitul său şofer agostinelli, karenina era sătulă de impotenţa moşului ei, nabokov era un pedofil nenorocit, nietzsche a-nnebunit de la labă, cocteau îi cânta ode lui jean marais şi vicevercea, thomas mann saliva dupa picoli, joyce, după italience focoase, van gogh după fra-su, ce dacă anais nin trăgea partuze, oare pascal bruckner e urino-scatofil?
noi când facem dragoste ne îmbrăţisăm şi ne sărutăm iar el întotdeauna stă deasupra, dar sincer n-am avut ce se cheamă îndeobşte orgasm, noi nu. divorţăm pentru că nu ne mai înţelegem, sexul n-are nici o legătură, cine ia copilul.
am început şi noi să vorbim mai mult despre sex, doar sexul vinde, înainte nu se vorbea, se făcea, şi să-ţi mai spun despre, e frigidă, săraca, nu, nu eu, iar lui nu i se mai scoală, nu, nu mie, io am bani de viagra, nu, noi nu vom sfârşi singuri, bătrâni şi uitându-ne pe fereastră la porumbeii ce se giugiulesc primăvara, e bine că ei nu sunt oameni.
hi hi hi, ce ţi-e şi cu sexu’ ăsta, ce i-o fi venit poetului nostru naţional să zică: toate fiinţele-ar fi nule,/ fără pizde, fără pule, e influenţa vagaboandei de veronica, fără îndoială.

aceasta este o pictură intitulată l'Origine du monde, adicătelea Originea lumii, pictată de pictorul clasic francez Gustave Courbet în 1866.

Cel mai frumos incipit

Anda Grarup provoacă lumea cititoare cu cel mai frumos incipit al cărţilor, idee, după mine, extrem de seducătoare, căreia nu-i poţi să-i rezişti.
Cele care-mi sunt dragi, şi pe care le ştiu by heart, ce expresie frumoasă au englezii ăştia!, sunt următoarele :

1. Toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei. (din anna karenina, în varianta lui Emil Iordache)

2. Longtemps, je me suis couché de bonne heure. (Multă vreme m-am culcat devreme, prima proproziţie din swann al lui Proust, primul volum din în căutarea..., ce paradoxal, romanul ce duduie de fraze întortocheate începe cu o propoziţie simplă.)

3. Lolita, light of my life, fire of my loins. My sin, my soul (inevitabil, lolita)

Din literatura română, am două citate, unul din mateiu caragiale, craii - cu toate că, în ajun chiar, îmi făgăduisem cu jurământ să mă întorc devreme acasă, tocmai atunci mă întorsesem mai târziu: a doua zi spre amiazi. – si din ion cred sau din moromeţii, nu mai ştiu, timpul nu mai avea răbdare cu oamenii… , ajutaţi-mă, vă rog!

Jose Saramago, un scriitor nobel şi lucid

Nu cred că mai există, dintre cei ce citesc acest post, cineva care să nu fi citit vreo carte a acestui genial scriitor portughez contemporan (foto jos), măcar cele două bestselleruri, Memorialul mânăstirii şi Eseu despre orbire iar dacă există, a pierdut astfel o experienţă livrescă unică şi incomparabilă.

Eseu despre luciditate e o carte despre politică, cu care Saramago a mai cochetat prin niscaiva volume mai vechi de 2004, când a apărut aceasta, îmi amintesc în Anul morţii lui Ricardo Reis, despre regimul dictatorial al lui Salazar faţă cu reacţiunea fie ea şi fictivă, îmi amintesc în Toate numele, cartea despre funcţionărimea absurdă, îmi amintesc în Peştera, cartea despre tradiţia şi despre familia caldă ce sunt lăsate să moară în favoarea modernităţii reci, îmi amintesc în Eseu despre orbire, despre incapacitatea statului de a stăpâni o calamitate.

În această ultimă carte tradusă la noi, e vorba despre viaţa cetăţii ce poate să vieţuiască liniştită şi fără instituţiile create de "democraţie", ba chiar în spatele acestei "democraţii" şi în numele "legii", instituţiile devin îngrăditoare, opresive, şi cel mai bine acest ultim lucru se vede când se simt ameninţate.

Aşa că Saramago, cu imaginaţia lui uluitoare creează un scenariu plauzibil - ispititor şi pentru noi, ce ne-apropiem, iată, de-alegeri - ispititor prin bunul lui simţ, anume cum noi, societatea civilă, să dăm cu tifla celor ce guvernează, altfel decât să nu ne prezentăm la vot. Ce se poate întâmpla ne povesteşte el. Scriitorul. Deci eu am aflat ce poate face o capitală dibace deîndată ce scapă de instituţiile politice, ce e ăla xenofonte, şi cât de funny pot fi dialogurile miniştrilor, dar şi multe altele pe care le păstrez egoist pentru mine.

Nu mai adaug nimic. Ba da, încă trei lucruri: că e cea mai amuzantă carte pe care o citesc de Saramago; că romanul începe dificil, de-abia cu capitolul patru mi-am venit saramagic în fire, şi nu vreau să dau vina pe traducere, alta decât cea cu care mă obişnuisem, a Mioarei Caragea, cea prezentă, a Georgianei Bărbulescu, e destul de bună, dar aceasta, evident, datorită geniului literar al scriitorului; că am aflat ce se mai întâmplă cu personajele din Eseu despre orbire.

Aştept Omul duplicat.

Jose Saramago, Eseu despre luciditate, Polirom, Iaşi, 2008, traducere Georgiana Bărbulescu, 400 pag

PS: Acum un top personal al romanelor marelui Jose:

Locul 1. Evanghelia după Isus Cristos şi Anul morţii lui Ricardo Reis

Locul 2. Memorialul mânăstirii şi Toate numele

Locul 3. Eseu despre orbire, Eseu despre luciditate

Locul 4. Istoria asediului Lisabonei, Peştera

NB: Nu am citit Pluta de piatră şi Intermitenţele morţii.

Alexandru Ecovoiu, un scriitor misionar

Nu-mi explic şi pace inapetenţa cititorului român – sau a cititoarei românce, şi aici a vorbit misoginul din mine – pentru cărţile lui Alexandru Ecovoiu. Este unul din puţinele cazuri când un scriitor e mai celebru în Germania, Franţa şi SUA decât în limba în care scrie. Uneori, am impresia că Ecovoiu va constitui un consemn pentru cunoscătorii într-ale literaturii, la fel cum erau alţii în perioada dictaturii. Cel puţin, de cartea Sigma, BOR-ul ar fi trebuit să se teamă mai mult decât de Versetele satanice, căci aceasta s-a născut în „ograda” lor.
Nu se poate spune că romanele lui sunt comerciale, a luat premii importante, chiar şi în Germania, cu excelentul roman Saludos.
Nu-mi explic, spuneam. Ilie Cazane se epuizează imediat, în vreme ce Saludos a ajuns la preţ redus (comparaţia, evident, nu e calitativă). Oricum, sunt mulţumit că, oricui i-am recomandat Saludos, s-a minunat, la fel ca mine prima dată, că romanul a fost scris de un român. Şi-mi amintesc şi cum am devorat Sigma, mai ceva decât Codul lui DaVinci (comparaţia, din nou, nu e calitativă, Ecovoiu fiind un scriitor de clasă).

Fiind norocos în materie de achiziţii livreşti, am găsit ieri la Librăria Noi prima ediţie românească – prima a apărut la nemţi – a volumului de nuvele Cei trei copii-Mozart, la 6,5 lei, carte reeditată recent la Polirom şi prefaţată de Marius Chivu. Aşa că pot spune că am citit cam tot de acest autor (nu mi-a plăcut ultimul său roman, Ordinea, care, ca şi Staţiunea, are miză politică, de aceea mi s-a părut cam aridă.)
Am citit aseară din acest trei povestiri, în care am aflat cum un caligraf sfârşeşte un război numai cu o virgulă, cum o femeie continuă să fie păcălită de soţul ei chiar şi mort, cum nu ne place să fim prevestiţi asupra evenimentelor, chiar şi a celor bune. Şi am recitit uimitoarea povestire ce dă titlul volumului, ce se poate găsi şi pe net, de pe un sait spaniol.
Ca să închei, că m-am lungit prea mult, ce pot spune în cât mai puţine cuvinte despre cărţile lui Ecovoiu, este:
Alexandru Ecovoiu preferă să-şi plaseze, în mod josesaramagic, acţiunea u-topic şi u-cronic iar personajele sale – intelectuali rafinaţi, dar şi trăirişti - sunt exemplare, ele îşi asumă un destin dar şi un risc, au o misiune pe această lume. În aventura pe care aceştia o încearcă, dar mai ales cum anume se finalizează ea, de te lasă cu gura căscată, stă punctul forte al acestui autor.

Alexandru Ecovoiu, Cei trei copii - Mozart, Ed. Cognitum, Bucureşti, 2001, 170 pag

o poezie din gând în gând

deşi cică românul e născut poet, nu ştiu ce fel de român sunt, că io n-am scris în viaţa mea vreo poezie. de asemenea, m-am surprins uneori că trec ani şi io nu citesc un vers.

dar lucrurile trebuie să se schimbe, aşa că voi pune câte o poezie care mi-a plăcut în coloana din dreapta a blogului meu, întru încântarea mea şi a voastră, ca să nu păţiţi şi voi la fel ca mine.

încep cu draga de Ileana Mălăncioiu, despre care nu se prea vorbeşte pe la noi. urmează Mircea Ivănescu, care, în blestemata tradiţie românească, trăieşte uitat...

Trei în unu. Posturi

I. The World According to Chuck

Vreau să declar încă de la început că acest roman, Survivor e, după mine, capodopera lui Palahniuk. N-am citit alte cărţi scrise de el, poate nici n-o voi face şi nu de alta, ci de teama unei dezamăgiri. Nu văd cum ar putea scrie altceva mai bun, altfel decât repetându-se, Palahniuk nu e, totuşi, Balzac. Dar această presupoziţie poate fi, desigur, falsă.

Am stat destul de mult să mă gândesc care ar fi ideea autorului, care este problema care se pune, vorba lui Cehov, în mod just.. Nu sunt foarte sigur, dar cred că este aceasta: pentru supravieţuirea în această lume, în care cele mai multe lucruri care ţi se întâmplă nu depind de tine, nu-ţi răne decât atitudinea, felul în care te raportezi, felul în care vezi lucrurile din jur - adică, în cazul de faţă ironic. Iarăşi, pot să mă înşel, parcă prea îmi sună a literatură motivaţională.

Apoi:
1. Important nu mi se pare subiectul - el poate fi găsit uşor aici. Totuşi, într-o frază, e vorba despre un tânăr, Tânărul Branson, chiar aşa-l cheamă, ce suferă numeroase avataruri, de la argat la guru şi vedetă media, ce-şi povesteşte nu atât viaţa, cât opiniunile, a la Tristram Shandy, asupra lumii, societăţii, oamenilor. Evident, aceste opiniuni, adică felul în care Tânărul Branson gândeşte, nu pot fi descrise, face de fapt încântarea cărţii, trebui s-o citeşti. Eu însă pot spune că Chuck Palahniuk mizează aici mult pe ironie şi autoironie, chiar burlesc, deseori atingând absurdul. Riscă destul de mult, opinând despre atât de multe, şi de aceea, cartea are şi câteva scăpări, multe clişee educaţionale, de quizshow american. Dar ciudăţeniile mereu altele, macabrităţile, mizantropismele, aserţiunile cinice, surprizele condimentează o lectură plăcută - reţeta, se pare, favorită şi reuşită a provocatorului C.P.
2. Important mi se pare stilul, extrem de simplu şi percutant, cu multe verbe la-nceput de propoziţie. De exemplu, vorbind de sinucidere, zice: taie, împinge, sufocă, sângerează, sări: Iese un ritm alert, povestirea fiind de altfel destul de statică. Un stil care nu m-a plicitisit, unul colocvial, de bun simţ, ce cam lipseşte prozei de la noi.
3. Ceea ce mi-a rămas de pe urma acestei cărţi nu este ceva anume, ci mai multe lucruri, asta şi vizavi de postul meu anterior, cel cu multum in parvo. Bunăoară:
- am imaginea personajului mizantrop ce vrea să scape cioranian de sinucidere, îndemnând pe alţii s-o facă;
- imaginea personajului dansând singur foxtrot pe străzile nocturne ale oraşului
- imaginea lui şi a prietenei lui, Fertility Hollis - fertilitate sacră adică, să te spargi de râs! - ieşiţi la randez-vous şi dansând printre cripte, marmuri înţepenite şi flori de nu-mă-uita;
- din nou, imaginea lor dansând sabatic în mijlocul unor catastrofe ignice pe care Hollis le prevede, graţie unei capacităţi paranormale
- imaginea personajului în baia proaspăt decedatei inspectoare-social - şi apropo de asta, el gândeşte că the truth is I didn't kill the case-worker, but i'm glad someone did. - în mijlocul unei crize existenţiale, în vreme ce cel la care lucrează îl sună să-l întrebe cum se mănâncă nu ştiu ce salată...
- noţiunea pragmatică a rugăciunii orgasmului întârziat, cea împotriva căderii părului, ba chiar rugăciunea contra transpiraţiei abundente de sub braţ.
- "The truth is, it doesn't matter what I should do. What any survivor should do. According to everything we grew up believing, we're corrupt and evil and unclean. "

Cartea, pe ansamblu, pe mine m-a convins. Ca să fac câteva comparaţii, la modă printre critici, cel puţin cei de coparta 4, cartea aduce, ca atitudine, cu Beigbeder sau Houellebecq, chiar dacă cei doi francezi sunt mai autosuficienţi intelectual - deh, europeni. Mi-a plăcut chiar mai mult decât DeLillo, un prozator mult mai cizelat, criticii americani îi apropie foarte des pe cei doi.
Oricum, faţă de scena oripilatoare ce mi-a fost povestită din Bântuiţii, în care un personaj îşi aşază anusul pe scurgerea unei piscine ca să-şi deşire într-însa maţul gros, Survivor mi se pare o carte excelentă.

Chuck Palahniuk, Survivor, Vintage U.K. Random House, London, 2000.

II. Sfaturi cititorului grăbit sau Cum să mai citim în ziua de azi capodoperele

Am fost pe-acasă şi am avut la dispoziţie o săptămână de vacanţă. Cum la Constanţa vremea a fost oribilă, mai mult cu ploaie decât cu senin, m-am pus în ipostaza de a alege câteva cărţi pentru reciteală. Mă atrăgeau câteva, cumpărate acum aproape 10 ani şi citite tot atunci, după principiul că ce carte mai e aia dac-o cumperi fără s-o citeşti; mai ales când e vorba de În căutarea timpului pierdut - La umbra fetelor în floare şi Plecarea Albertinei (în traducerea Irinei Mavrodin), preferatele mele - şi V. a lui Pynchon (foto). Desigur, mai aveam de terminat Survivor şi neapărat Însemnările din subterană a lui Dostoievski.
Dar pentru că Proust şi Pynchon înseamnă ore întregi, zile şi nopţi de lectură, aşa cum au însemnat prima oară, ce m-am gândit? Ia să încep cu câteva fragmente ce, ţin minte, mi-au plăcut atunci.
Şi formidabil, mi-am dat seama că poţi descoperi talentul unui scriitor şi fără a avea privirea de ansamblu a operei lui, că Scriitorul (cu S mare), are o viziune a operei sale, pe care ştie s-o imprime şi fragmentelor disparate.
Evident, cine mai are timp, şi mai ales dispoziţie de a citi romanul fluviu al lui Proust - în casetă sau nu (foto sus). Sau romanul uriaş a lui Pynchon - chiar, aştept cam mult Curcubeul gravitaţiei la Polirom. Foarte puţini. Dar, ce se poate face e delectarea cu, savurarea micilor fragmente, a părţilor de capitol, a câtorva pagini - unde dai peste nişte comori uimitoare. Multum in parvo, cum spuneau strămoşii noştri latini.
Există la Heraclit două maxime care-mi plac mult şi care se pot aplica aici:
Una zice - căutătorii de aur sapă mult şi găsesc puţin - se poate aplica cititorului neobosit de capodopere integrale.
Cealaltă, mai vestită, că nu ne putem scufunda de două ori în acelaşi râu, mă gândesc că poate fi tălmăcită livreşte comparând lectura capodoperei cu baia în râul în care, epicureic, ne scufundăm. Apa botezătoare cea curgândă e mereu alta, fiecare lectură e o nouă descoperire. Iar milioanele de picături - cuvintele, frazele şi fragmentele - chiar şi separat, bunăoară strânse în pumn pot fi băute şi ele ca o înghiţitură de apă vie.
Aşadar, citind fragmente din Proust, Pynchon, Joyce, înseamnă de fapt că citeşti Proust, Pynchon, Joyce. Nu-i musai să citeşti tot.
Oare fac bine să-l alătur acestora şi pe Cărtărescu?...

III. Proiecte de Booksfreak

Motto:
"Opera de artă nu este o entitate substanţială, de sine stătătoare, ci este un proces, dar acest proces poate funcţiona numai dacă este declanşat de cineva, cartea este mută dacă nu o deschide cineva." Thomas Kleininger

(foto - draga mea bibliotecă personală din Constanţa)
Mă întreb uneori cine stabileşte criteriile după care o carte poate fi calificată drept o capodoperă - ce bine sună drept. Poate criticii. Poate editorii, cu marketingul lor cu tot. Dar în mod sigur, cititorii ei, pentru care, de altfel, a fost făcută. Dacă nu există o oarecare satisfacţie, o emoţie din partea cititorului, cartea e ratată.
În cazul anumitor opere nemuritoare, criticii, editorii şi cititorii ajung la un numitor comun - e cazul lui Don Quijote, Crimă şi pedeapsă, Anna Karenina etc. Dar eu nu despre acestea cărţi vreau să vorbesc. Ci despre altele, la fel de valoroase după mine, dar care, ca nişte adevărate orfeline, rămân ascunse cititorului obişnuit. Le-am descoperit cotrobăind recent prin biblioteca mea. Tare aş vrea să le recitesc, în loc să m-apuc de tot felul de cărţi - apariţii noi, dar cu care nici nu merită să-ţi pierzi timpul.
· Orbirea de Elias Canetti, cu aventurile savantului sinolog Kien şi ale partenerului lui, isteţul piticul Fisherle - o carte scrisă de Canetti pe la douăzeci şi şase de ani - a citi-o de curând tata şi aşa mi-a trezit nostalgia.
· Moartea lui Virgiliu de Hermann Broch - la care m-am muncit câteva luni bune, o carte minunată, de care Flaubert va fi fost mândru, o carte minunată despre nimic.
· Inferno şi Legende ale pătimaşului alchimist genial - la propriu - August Strindberg - de care nu prea s-a auzit în România - sau fabula lui Insula fericiţilor.
· Gog a lui Papini, care m-a impresionat în adolescenţă mult de tot, uriaşul italian propunându-şi parcă să diagnosticheze cam tot secolul XX - nu mai ţin minte nimic.
· Minunata lume nouă a lui Huxley, nu ştiu de ce revendicată mai mult de politologi, decât de literaţi, dar o carte de aventuri cum rar găseşti. Nici n-o terminasem bine, că-mi şi propusesem imediat s-o iau de la început, şi iată că nu m-am ţinut. Halal, Dragoşe!
· Căutătorul de aur, superbul roman al lui Jean-Marie Gustave Le Clezio
· Ghepardul a lui Lampedusa, ce-ar merita răs-răs-...n-citit, în traducerea ştiutorului pe de rost a Crailor mateini, Taşcu Gheorghiu.
· Narcis şi Gură de aur a lui Hesse - cu dihotomiile sale dezarmant de simpliste - sau cărturărie, sau golănie.
· Citadela lui Archibald Cronin, cu doctorul acela englezoi ambiţios rămas văduv...
· Alesul, romanul scurt şi fermecător de jucăuş al lui Thomas Mann, despre prinţul incestuos ajuns papă şi, desigur sfânt, Gregorius. Câteva povestiri de-ale aceluiaşi care mi-au plăcut, Stirpea Walsungilor, Capetele schimbate şi Cea înşelată
Poate chiar Anii de drumeţie ai lui Wilhelm Meister a lui Goethe, să-i termin odată şi Poezie şi adevăr, să reiau Timon din Atena şi Romeo şi Julieta de marele Will, Irealitatea lui Blecher şi câte altele...

Şi asta numai din beletristică. Mai sunt şi cele filozofice, trebuie reluate Filozofiile Indiei de Zimmer, Tocqueville, Analectele lui Confucius, finalizate Cercetările lui Wittgenstein şi Confesiunile lui Augustin şi Coranul...
Ce să fac mai întâi? o viaţă am şi-atâtea cărţi...

P.S. Mă bucur că printre acestea este o singură carte de limbă engleză. Sincer, m-am cam săturat de literatura anglo-americană, de care e invadată piaţa şi cultura literară actuală...

Omul dispare, rămâne legenda

Nu am cunoscut-o pe Monica Lovinescu. Nici pe soţul ei. Nu am citit ceva scris de ei. Nu am ascultat-o la Europa Liberă. Am văzut doar ceva reportaje la televizor... Şi-am mai citit câte ceva scris de Liiceanu.

În schimb, Monica Lovinescu a rămas în mintea mea ca imagine a ideii de instanţă morală, care, printre români, e rarisimă. O instanţă de care până şi un regim dictatorial crunt i-a fost teamă. Ce s-ar fi vrut recuperată, fără însă a se întâmpla. Doar câteva gesturi din partea prietenilor...

Aşa suntem noi, românii. Câtă vreme omul trăieşte, ne e indiferent - chiar dacă uneori trăieşte în mizerie, la limita subzistenţei, bolnav şi părăsit. Doar când vreun străin îşi mai aminteşte de el, îi mai acordăm, surpinşi, puţină atenţie. Dar atât. În schimb, când nu mai e, ne înghesuim să ne exprimăm cât regretăm, ce om a fost, bla bla... Monica Lovinescu, Gellu Naum, Bănulescu...

Şi omul pleacă. Caragiale, Enescu, Brâncuşi... Vor mai fi şi alţii...

Şi rămânem cu Iliescu, cu Becali, cu Tăriceni şi Vanghelieni...

Ioan Groşan între Cervantes şi Eco; hai şi Voltaire

După ce dicutasem chiar sâmbătă cu Ionuca faptul că va trebui să ne cumpărăm ceva de Ioan Groşan, a cărui povestire Domnişoara Bovary a fost printre puţinele care ne impresionaseră în volumul Povestiri erotice româneşti. Iată că Dumnezeul Cărţilor - acesta există şi aceasta e dovada - făcu să găsesc ieri ediţia a doua a romanului O sută de ani de zile la Porţile Orientului, una mai ieftină, pentru muritori, nu ca cea dublă – şi prin pagini, şi prin preţ – de la Polirom.
Aşa că mă pomenii citind cu o savoare rar întâmplată când e vorba de romane româneşti si când nu e vorba de Camil, Mateiu, Arghezi, Bănulescu ş.a. Iar în metrou, mă pornii aşa un râs, de se uitau toţi ca la babuinul pe care tot ieri, îl văzusem la Zoo.
Acţiunea se petrece prin secolul XVII, la Curtea Moldovei şi nu numai – Constantinopole, Roma... Prin episoade scurte, urmărim un fir epic al dracului de aventuros, ce te ţine cu sufletul la gură ca la Dumas.
Stilul însă nu e sarea, ci aurul cărţii. Pastişă a istoriei noastre literare, de la origini până la Creangă, Eminescu şi Sadoveanu – or mai fi fost şi alţii, dar, nefiind filolog, nu i-am descoperit – ironie multă, glumă deşteaptă şi panseuri – cum spunea, pe drept cuvânt Radu Ţeposu – cehoviene. O scriere curgătoare, frumoasă şi surprinzător de simplă, cu arome neînţepătoare de vetusteţe. În fiece episod sunt poante şi întorsături de fraze de să te cruceşti, nu alta!
Aşa că, de vreţi să citiţi o poveste cu doi călugări, cu un vodă cărturar mazilit, cu o şeherezadă ţigancă numită Cosette, cu un sultan atlet numit Beşiktaş şi multe, multe întâmplări extraordinare în cel mai bun sens al cuvântului, puneţi mâna pe carte!
Aş vrea să-l întâlnesc pe autor şi să-l felicit pentru ea. Prin 92 chiar a luat premiul USR pentru debut. Felicitări, Ioan Groşan, mă simt excelent cu cartea ta! Voi mai căuta şi altele (poate chiar la Polirom, ce să fac?)

Ioan Groşan, O sută de ani de zile la Porţile Orientului, Editura Aula, Braşov, 2002, 230 pag.

Borges forever

Pe locul 2, dupa Cehov, în ceea ce priveşte povestirile, stă Borges.

Prima dată l-am citit în transă într-o ediţie selectivă, veche şi urâtă, fireşte împrumutată. Îmi amintesc ce bucurie am avut când am aflat că va fi tradus în Opere complete. A trebuit s-aştept mai mult pentru Aleph, preferata mea, care a apărut de-abia în volumul 2 (foto dreapta)...

Enfin. După recitire, surprinzător, l-am uitat. Însă, o excursie recentă prin biblioteca unui bun prieten mi l-a amintit. Prietenul îl reciteşte mereu, fără să ştie despre reţeta bunei recitiri descrisă de însuşi Borges în excelenta carte de interviuri apărută la editura Dacia (foto stânga).

Aşa că mi-am adus cartea de acasă şi, când n-am chef de romane lungi, mă satisfac cu o povestire a genialului argentinian.

Aseară am citit stupefianta Casa lui Asterion! Şi-am dormit stupefiant de bine.

News offtopic: Va apărea în vară - eu as vrea mai repede - un nou roman, mai scurt, de Cărtărescu. Titlul nu-l pot divulga...

Blog vs life

Pentru că nu am terminat Survivor, despre care vreau să scriu, mă grăbesc să notez alte câteva gânduri venite aşa, intempestiv, ca un glonţ terorist de aiurea.

În weekendul ăsta, adică vreme de două zile, m-am rupt de net. Şi am simţit, de nu ştiu cîte ori, nevoia de-a da fuga la un calculator, să mai văd ceva virtual, adică i-real. Să ies adicătelea, din lumea reală-prea reală, cu oameni şi şoareci, şi să mă-mbăt cu i-realitate.
Dar n-am făcut-o, am trădat net-ul. Şi, uimitor, am putut face multe alte lucruri decât să scriu/să caut pe blog sau aiurea. Am putut, iată, să trăiesc. Pur şi simplu.

Cred că blogul fură viaţă. Fură, minte, înşală. Mă corupe şi m-atrage în lumea lui. Mă seduce, folosindu-se de multele mele neîmpăcări cu lumea.
Şi mai cred că împătimiţii de blog uită deseori să trăiască. Ca si mine.
Mi s-a întâmplat să rămân, după serviciu, la calculator, şi, în câteva ore bune, din link în link, să nu m-aleg cu altceva decât cu timp mort. Nu mai reţin nimic din orele acelea, sunt şterse pentru totdeauna pentru mine si pentru, ca exemplar al ei, umanitate.

Chiar şi-acuma, când scriu, mă simt înşelat. Câte nu puteam face între timp?...

Intrebari livresti

O recentă discuţie cu cineva despre cum se scrie un roman mi-a provocat anumite gânduri - mai ales, m-am gândit ce-aş face eu dac-aş scrie un roman? Care să fie ingredientele?

Păi rezolvarea ar sta în câteva întrebări:

1. De ce fac asta - de ce scriu?

2. Ce vreau să spun?

3. Cum spun ceea ce vreau să spun?

4. Ce n-au scris alţii, înaintea mea, mai bine?

5. Am eu o poveste?

Oare ar mai fi şi alte întrebări?

Ce păcat că nu scriu un roman, mi-ar ajuta. Dar nu se ştie niciodată...

PS: Cred că întrebările nu s-ar aplica numai la scrierea unui roman...

Cui foloseşte sinceritatea?

Găsesc în ultima carte a lui Liiceanu (despre care voi scrie şi pe-aici curând) că înţeleptul Socrate seducea tinerii părând că e interesat de frumuseţea lor. De fapt, acest interes era doar o stratagemă, un instrument. El urmărea propria lui izbăvire, spre lumea Ideilor.
La fel, Kafka foloseşte paradoxul ca să exprime mai bine ceea ce trăieşte – afirmă ceva, pentru ca apoi să se contrazică, afirmând contrariul, cu o naturaleţe de nici nu-ţi dai seama. Nu mai spun de Ionesco...
Pornind de aici, stau şi mă întreb:
De ce trebuie să fiu sincer cu aproapele meu – prieten, cunoscut, (chiar şi în mediu formal, cu subordonatul, în de-acum celebrele şedinţe de feedback)?
Îi foloseşte oare lui, se poate el schimba?
Sau, ca înţeleptul Socrate, această sinceritate îmi foloseşte numai mie? Orgoliului meu, supriorităţii mele – iată, eu văd mult mai clar cum stau lucurile, numai eu îmi dau seama.
În plus, sinceritatea naşte, în mod manifest sau nu, ură – toţi ne simţim jigniţi când ni se spune verde-n faţă ceea numai noi avem voie să gândim.

Ca exemplu, cunosc o singură persoană care e pe cale să sfârşească singură, într-un azil anonim, pentru că a fost prea sinceră cu ceilalţi. Şi nu din răutate. Era ea orgolioasă? O cheamă Elena Liciu.

Kafka, frate!

Ceva ciudat m-a apucat de mână îndrumând-o, dintre toate cărţile bilbiotecii mele de-acasă din Constanţa, tocmai către Kafka. Volumul 1 din Opere complete. Am băgat-o-n geantă şi-am adus-o la Bucureşti. Aici, duminică noapte, în loc să dorm, am citit – ce puteam? – Metamorfoza.
Ce-aş putea spune eu mai mult despre această nuvelă? J’de mii de lucrări s-au scris despre ea, n-am io păr în cap câte! Şi mărturisesc că nu mă-nnebunesc după Franz. Mi-a plăcut cel mai mult Jurnalul, Dispărutul/America şi vreo câteva povestiri – Vizuina, Josefine cântăreaţa –, Castelul nu l-am terminat nici până azi... În fine.
Ştiţi prima frază, e arhicunoscută: Când Gregor Samsa se trezi într-o dimimneaţă din vise neliniştite, se regăsi în patul său metamorfozat într-un gândac uriaş. (p.64) Gregor Samsa a păţit-o într-o dimineaţă, eu, noaptea. Am început să văd cu ochi de gândac, m-am chinuit într-o cornoasă carapace, am suferit în singurătate-mi.
Prins în mrejele lui Franz, nefirescul pare atât de firesc, încât înspăimează: O ne-linişte îţi intră pe sub piele, atât de subtil, că nu-ţi dai seama. Se-nstăpâneşte peste certitudinile şi sperantele tale, ca o noapte ce se-nstăpâneşte peste amurg, apoi peste tot. Subtil-subtil.
Şi acum? Se întrebă Gregor şi privi în jurul său prin întuneric. Descoperi în curând că nu se mai putea mişca. Lucrul acesta nici măcar nu-l surprinse, mai degrabă i se părea nefiresc că până acum fusese în stare să se mişte din loc cu picioruşele astea subţiri. În rest se simţea relativ bine.Avea, e adevărat, dureri în tot corpul, însă i se părea că aceste suferinţe i se linişteau treptat şi aveau în cele din urmă să-i treacă de tot. (p.106) Mama lui îl iubeşte, dar nu suportă să-l vadă. Sora îl îngrijeşte, da-l ţine sub cheie. Tatăl îl înţelege, da-l persecută. Aşa de tare suntem oare-nşelaţi? Şi moare.
Am adormit cu teama că, de m-aş trezi cu-adevărat gândac (şi nu numai), voi păţi la fel ca bietul Gregor...

Franz Kafka, Opere complete, vol.1, Univers, 1996, traducere Mircea Ivănescu

*
Offtopic
Apropo de lucruri ciudate, m-am speriat de moarte – am simţit un pumn în stomac – aseară, în Cărtureşti, când preocupat de rafturi, m-am întors şi-am dat de Patapievici. Înalt, complet în negru, cu un palton larg, părea un Mefisto ce venise să mă ia. Nu sunt o fire sperioasă, dar nu ştiu ce s-a-ntâmplat... Doar îl mai văzusem pe Patapievici, pe la târguri...
*
Îmi place de dracul de Palahniuk. Îl citesc pentru prima oară – Survivor – şi scrie bine...

Autocritică

Citind postul de dedesubt, observ că e unul foarte prost, prost gândit, prost scris, am strecurat chiar un anacolut. Asta pentru că, fuck! scriu de la serviciu, pe apucate.

Ar trebui să-l şterg, dar, după sondajul meu de-acum o lună, din care a rezultat că posturile mele plac, contrazic, iată, printr-un exemplu încurajator de Aşa nu!

Promit că de-acum înainte voi fi mai atent...

Urmasii veseli ai lui Ivan Ilici

Aţi citit extraordinara nuvelă a lui Tolstoi. Iar dacă credeţi că ideile nu se sfârşesc odată cu autorul lor, ci că ele se împrăştie în univers ca praful de stele şi că e de-ajuns ca cineva să se gândească un pic, că ideile se întorc şi se-adună în jurul lui ca un Maelstrom.
Ideea lui Tolstoi s-a reîntors într-un film şi într-o carte - pe unul l-am vazut, pe cealalta am citit-o. Şi mi-au plăcut, căci în ultima vreme mă cam depresasem...
Filmul
Se cheamă Ultimele dorinţe şi e un film american. Cu multe clişee hollywoodiene - familia, bunăstarea, cultura generală de quizshow - dar plăcute, în context.
Ce context? Al unor doi bătrâni ce mai au şase luni de trăit. De aceea îşi propun să-si îndeplinească câteva din dorinţele pe care nu şi le-au împlinit, din varii motive, până acum. Aşa că şi le îndeplinesc. Apoi, fireşte, mor.
În spatele insă a acestei acţiuni, stau doi actori: Jack Nicholson şi Morgan Freeman, doi monştrii sacri ai cinema-ului american. Ei bine, fără ei, filmul ar fi fost unul fad, după părerea mea. Grimasele lui Nicholson, felul lui de a juca un milionar excentric e stupefiant, ca de fiecare dată (a fost recent pe ProCinema About Smith). La fel, rolul lui Freeman, a unui common man american, a cărui singură realizare e sancta familia, e uimitor! Cei doi reuşesc să salveze filmul, ba chiar să-l facă excelent.
Lecţia filmului?
Să ne facem repede şi noi o listă, să n-alteptăm atâta...

Cartea
Se cheamă Henderson regele ploii şi e scrisă de un autor pe care nu-l agreez, cel puţin pe cel din Darul lui Humboldt, ce m-a plicitisit şi pe care nu l-am terminat niciodată: Saul Bellow (bun prieten cu Eliade si cu Norman Manea).
Altceva a fost cu această carte.
Căci e una umoristi-ironică, împănată din plin nu doar cu poante, ci şi cu crâmpeie de înţelepciune presărate ici şi colo...
Eugene Henderson, un milionar american crescător de porci, aflat sub middle age crisis, chemat de un glas interior, nu-şi mai găseşte sensul în existenţa sa cotidiană. Îşi lasă deci traiul îndestulat şi pleacă teleleu în Africa.
Aici cunoaşte două triburi primitoare şi primitive. Iată-l iniţiat într-o altfel de viaţă, mai simplă şi mai profundă, desigur. De pildă, conducătorul unuia din triburi, Dahfu, frumos ca Alcibiade si înţelept ca Socrate, îl învaţă să-nveţe nu de la porci, capân-atunci, de la o frumoasă leoaică.
În fine, cartea mi s-a părut încântătoare...
Mi-aş fi dorit însă să fi fost scrisă de Rebreanu, adică re-re-scrisă de vreo două ori, ar fi devenit de-a dreptul excelentă!...

Bătrânii nu mai au ţară

Am fost aseară la film. No Country for Old Men. M-a impresionat teribil.
Observ că sunt asediat de la o vreme de foarte multe filme pesimiste.
Inspirat din primul – cred – roman al scriitorului american pulitzat recent, filmul este tulburător. Cred că se poate ridica la nivelul cărţii.
McCarthy este un scriitor coşmaresc. – Încă citesc ultimul lui roman The Road. Scris extrem de simplu, frumos, dar greoi (pentru engleza mea).
Filmul, însă, cu impactul lui vizual şi cu jocul actoricesc, m-a impresionat enorm.
Acţiunea e simplă. Un om nu se poate abţine să facă bine şi ajunge într-o cursă fatală urmărit de un criminal psihopat ca un diavol, Javier Bardem – care face toţi banii.
Răul e peste tot, reuşeşte oriunde, oricum, chiar are caracter – se ţine chiar de promisiune, criminală, fireşte. Destramă familii, crează laşităţi, corupe. Se joacă.
E o scenă pe undeva, pe la final, în care doi puşti, îl ajută pe Bardem rănit. Acesta-i răsplăteşte, iar ei, buni prieteni, încep să se certe pe bani.
Romanul nu lasă loc pentru speranţă. Bătrînii nu mai înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă în jurul lor. Nu le rămâne decât să se retragă, în lumea trecutului şi a viselor, care acum devin coşmaruri. Asta e tragedia filmului, a unei lumi noi, apocaliptice, dar fără speranţa vreunei izbăviri...
PS. Ca o palidă confirmare a filmului, un grup de tineri gălăgioşi, fără pic de bun simţ, au râs şi au fumat pe tot parcursul proiecţiei. La Corso.

Icoase şi condace satanice

Bag samă că de câte ori postez despre o carte clasică, nu mă citeşte nimeni – sau cel puţin nu comentează. Ceea ce mă duce cu gândul că scriitorii clasicii sunt neinteresanţi pentru cititorii de azi. Văd şi în librării – Versetele satanice se epuizează imediat, dar Verişoara Bette putrezeşte pe raft.
E-adevărat, mulţi dintre clasici se studiază la şcoală „cu forţa”, de unde se păstrează o anumită respingere resentimentară. Ehei... dar cine n-a pus mâna pe Odiseea, pe Pantagruel, pe Quijote, pe Femeia părasită, pe Sufletele moarte, degeaba citeşte Palahniuk, Houellebecq, Audeguy sau mai ştiu eu cine. Pur şi simplu nu vede diferenţa. Nu-i aşa? masturbarea e bună şi ea, dar nu se compară cu futaiul...

*

Se publică foarte mulţi tineri. Ceea ce e bine. Dar mulţi scriu prost. Ceea ce e rău.
Ce să alegi însă? Ce merită banii şi timpul? Că dacă iei vreuna dintre cărţile domnişoricilor scriitoare – cutezane, sapphe, băieţici sau alte belle de noapte – şi spui despre ea că-i naşpa, ia lumea foc. Ea de fapt e scrisă bine. Dar oare face să-ţi pierzi timpul cu asemenea cărţi, în loc să citeşti mai bine un roman de budoar de-Apollinaire, Diderot, de Sade, de Şeicul Nafzaoui, chiar Povestea poveştilor de Creangă? Eu întreb numai...

*

Oare înainte de a te pune înaintea unei foi albe să scrii şi tu ceva, aşa, că ai şi tu ceva de spus lumii ăsteia, ai nevoie de bun simţ? Vai, dar dacă nu ştiaţi, există şi un bun simţ livresc. Asta înseamnă să te pregăteşti puţin, să citeşti şi tu acolo, măcar un Arghezi, un Cărtărescu, să vezi cu ce se mănâncă limba română. Să citeşti şi tu câteva scrisori de Flaubert, să vezi şi tu cum se scrie. Să răsfoieşti măcar un Joyce, să vezi până unde se poate ajunge cu scrisu’. Şi dacă încă nu te-ai hotărât să te laşi de meserie, refă pagina proaspăt scrisă de vreo zece ori. Apoi dă-o celui mai aprig duşman s-o citească.

Dacă îi place, înseamnă c-ai scris bine.

Marele Gatsby

Am citit cu intârziere şi eu acest roman al lui Scott Fitzgerald. Mă mai chinuisem cu ceva ani în urmă cu marele Cei frumoşi şi blestemaţi – despre viaţa tinerilor americani din epoca jazzului. Evident, am văzut filmul, cu Robert Redford şi Mia Forrow. De vreo câteva ori, încă. Pot spune, arar, ce-i drept, că se ridică la înălţimea cărţii.

În fine, cartea destramă lucid mitul bunăstării americane, dincolo de care se ascunde frauda, plăcerea, mediocritatea maliţioasă şi altele. Dincolo de scena fericirii şi a etalării bogăţiei stau – când nu au stat altfel? – suferinţa şi parvenitismul. Cam asta este lecţia pe care o dă Scott Fitzgerald.

Ce e minunat în roman? Păi felul cum un om încearcă să cucerască lumea pentru femeia iubită. Care, odată cucerită, se dovedeşte a fi o ţoapă. Tragic. Importantă, arată autorul, e iubirea, nu împlinirea iubirii.

Mai este o chestie care mi-a plăcut, mai bine zis o imagine – o reclamă uriaşă la un oculist, adică un chip uriaş pe un panou uriaş cu ochi uriaşi - stă în mijlocul unui drum prăfos şi cenuşiu şi priveşte lumea ca un Dumnezeu atoatevăzător. (Nu mai ştiu dacă imaginea e şi în film, parcă e.)

Oricum, e un roman profund, foarte bine scris, care se citeşte uşor şi care lasă urme.
Mai are sens să amintesc de talentul genial al traducătorului Mircea Ivănescu?

Generaţia fără graniţe

Azisem de Vasile Ernu, avea o rubrică de corespondenţă cu Bogdan Stănescu în Suplimentul de cultură. Discuta, evident, chestii livreşti. De asemenea, Stănescu chiar a luat un premiu editorial citind din Născut în URSS. Carte pe care, evident, am pus şi eu mâna acum.

Ce e? Carte de amintiri, de eseuri, de antropologie? Roman? Poate toate laolaltă. Dar nu asta e important, ci ce vrea Ernu să spună? La pagina 235 afirmă că “motivul cărţii este că oricând, oriunde e de trăit, dacă ştii cum să te raportezi”. Şi el se raportează bine, într-un mod uşor nostalgic, dar şi ironic, dar deseori cu bunăvoinţă faţă de un “sistem politic” care l-a inclus, ineluctabil. “Important e ce facem cu realitatea, cum ştim să o gestionăm şi să o valorificăm”. Foarte adevărat.

Dar despre ce e vorba? Autorul, născut şi crescut în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, vine în România tocmai când vechiul imperiu sovietic se destramă. Şi ia cu el amintiri dintr-un regim politic cunoscut îndeobşte ca totalitar şi anti-uman. Dar nu-i deloc aşa. Şi eu, care mi-am petrecut copilăria într-un regim asemănător, ştiu că nu-i aşa. Ochii copilului nu numai că, dar şi invers – nu văd ceea ce văd ochii celor mari. Cozile comuniste au existat, ele nu sunt bune sau rele (de pildă pot prilejui discuţii metafizice); la fel, activităţile şcolare comuniste – pregătirea pentru apăratea patriei; la fel, filmul comunist, literatura comunistă. Ele au existat şi seamănă, fie că eşti în URSS sau în România. Cum spune Ernu, cine ştie cunoaşte, iar cine nu ştie nu va afla niciodată (p.202).

Acum, când copiii născuţi atunci au crescut şi pot pleca oriunde, pot trăi oriunde, fără vreo graniţă, constată că nu există mari diferenţe între oamenii Terrei. Ştim de la Churchill că democraţia nu este cel mai bun tip de societate, ci e cea mai puţin rea. Năravurile oamenilor sunt aceleaşi, numai că undeva ele se manifestă într-un fel, altundeva, altfel. Depinde de noi să alegem.
Mi-a plăcut cartea, am retrăit unele amintiri din acea lume. Mi-a plăcut eroul Sterlitz, spionul familist; de asemenea oda tualetului sovietic. În capitolul Sex în URSS, aflu că partea cea mai erotică a corpului era acel mic detaliu ce se vede prin deschizătura de la nasture. De asemenea că talcioc vine din rusă, că carcaletele din coniac şi votcă se numea la ei Ursul furios, iar cel din spirt şi apă Moartea albă. Şi alte chestii de ţi-e mai mare dragul să le citeşti...

Totuşi, nu pot fi de acord cu afirmaţia lui Ernu – “compromisurile noastre în lumea nouă sunt identice cu compromisurile pe care le-am făcut în lumea veche.” Nu vreau să mă explic. Pur şi simplu nu pot fi de acord.

Vasile Ernu, Nascut in URSS, Polirom, 2007

Întoarcerea la geniu

Pentru că ediţia mea din Balzac - de unsprezece volume, apărute sub îngrijirea regretatei Angela Ion - s-a oprit la scenele din viata pariziană, adică fără cele militare, de la ţară, politice, mai ales cele filozofice, am cumpărat câteva din Studiile filozofice, apărute demult, într-o colecţie de Opere cu coperţi roşii, la Editura de stat pentru literatura si arta. Aşa că m-am apucat de Căutarea absolutului - romanul pe care Balzac îl iubea nespus.

Dragul de Balzac, ce dor mi-a fost de el! Romanele contemporane citite în ultimul timp nu mi-au acoperit acea sete pe care doar acest mare romancier mi-a potolit-o în anii studenţiei mele. Căci ce ambiţie mai mare să descrii o întreagă lume într-un aşa de variat repertoriu? Ce ambiţie de cititor să citeşti cât mai mult din Balzac? Dar numai aşa descoperi bijuterii literare, de gândire şi de simţire, altfel necunoscute. Ce se mai citeşte în afară de Moş Goriot, Eugenie Grandet sau Iluzii pierdute? Iar Balzac nu e el fără Pescuitoarea in apă tulbure, Beatrix, Gobseck, Femeia părăsită, Memoriile a două tinere îndrăgostite, Ursule Mirouet, Liturghia ateului - pe multe le-am şi uitat...

În fine, l-am reîntâlnit pe inocentul Balzac, ce judecă lumea capitalului, a faimosului sou cu ochii moralistului. Dar mai ales a omului cu un bun simţ înăscut, inadaptat la toată această civilizaţie pe care, descriind-o, o critică.

Oamenii nu se schimbă, nici Balzac nu s-a schimbat, a rămas acelaşi inocent inadaptat. Răpus de pierderea forţei sale vitale - forţa geniului pe care-acesta o sacrifică operei.

Bietul Balzac, a murit nefericit, cu Hanska lui regăsită după ani de suferinţi amoroase, ne(re)cunoscut ca suprema valoare a romanului european din toate timpurile. Franţijii se-nebuneau pe-atunci după Misterele Parisului a lui Eugene Sue devenit dintr-o dată, prin această carte, bogat...

Alerg să termin Căutarea absolutului, oare Baltazar Claës îl va fi găsit oare?...

Coup de foudre/vent

Umbra vântului de Carlos Ruiz Zafon (foto jos).

Dacă n-aţi citit încă această carte, căutaţi-o şi citiţi-o degrabă. E o încântare. Un roman în cel mai bun sens al cuvântului. Adică roman însemnând o carte pentru amuzamentul tuturor, în care se povestesc întâmplări extraordinare, antice - ca în Măgarul de aur, Satyricon etc. - moderne - ca-n Jane Eyre, Marile speranţe, Eugenie Grandet etc. - sau contemporane - ca în romanul de faţă.

Citesc pe coperta a 4-a că e asemănată cu Numele trandafirului. Dar este mult mai frumoasă, lipsită de acele livrisme ce, în cartea italianului, înăbuşe acţiunea. La spaniol , stilul e mai simplu, jucăuş, bogat în lirisme, deşi întâmplările sunt de cele mai mute ori foarte întunecate, gotice - cum tot coperta a 4-a spune.

Nu ştiu ce-am aşteptat de n-am citit acest roman mai devreme, deşi ştiam încă de-acum câţiva ani - la noi nu se tradusese - că în Spania e bestseller. Probabil, notorietatea Codului lui DaVinci îmi asociase cuvântului bestseller noţiunea de carte proastă.

Romanul fascinează. Încă de la început, ca orice roman bun: Un copil rămas fără mamă e dus de tatăl său într-un loc secret al oraşului. Nu are voie să spună nimănui ce va găsi aici. Din acest loc secret îşi va lua o amintire - o carte - Umbra vântului scrisă de un autor obscur. Şi aventura începe. Umbra vântului îl va duce într-o odisee a Barcelonei, iubirii, prieteniei, vieţii. Pompos, dar adevărat.

N-am terminat de citit, dar mi-e ciudă că am altele de făcut ce mă împiedică să-mi continui lectura. Nu vreau să povestesc nimic din carte, şi nu pentru că asta i-ar lua din farmec.

Înc-o vorbă - nu ştiu cum e originalul, dar traducerea lui Dragoş Cojocaru este excelentă, mai ales în cazul limbajului porcos al personajului filozof Fermin.

PS: Cartea poate fi dăruită drept cadou, oricui - e pentru toţi.

L’homme revolté

Am avut un şoc plăcut cu acest autor francez, cum n-am mai avut de la Céline şi Jean-Marie-Gabriel Le Clézio - ador să-i înşir toate prenumele - încoace, un scriitor puternic din stirpea lui Balzac, cu care el însuşi se aseamănă. Auzisem de Particulele elementare, o publicase Nemira prin 2001. Dar Polirom s-a hotărât să publice mai mult, în excelenta traducere a aceluiaşi Emanoil Marcu, traducator şi al lui Cioran...
În fine, ispitit de Adi - el e fan Houellebecq - am citit ultimul roman, Posibilitatea unei insule (am aflat de pe IMDb că există şi film).

Ce găsii aici?
În primul rând - ingrediedientul care vinde cultura - mult-mult sex, felaţii, masturbări, goliciuni, promiscuităţi, acte sexuale, orgii; şi-alte soiuri de umori schimbate între bătrâni şi tineri, între tineri şi tineri - toate manifestări ale trupului. Este mult trup în acest roman, un trup disperat că îmbătrâneşte ineluctabil şi, în cele din urmă, moare. Vrea să supravieţuiască, să nemurească. Măcar prin ştiinţă, dacă nu prin religie.

Cum s-a gândit Houellebecq să facă?
Păi mai întâi i-a venit în minte Cartea biblică a lui Daniel, profet şi el al unei epoci decadente.
Apoi a descris prezentul, prin ochii lui Daniel 1, un umorist trist ce gândeşte şi spune "sad things". Apoi a descris intervalul, secta mistico-ştiinţifică (mai mult mistică decât ştiinţifică) a elohimiţilor, ce-şi propune nemurirea prin ADN.
Apoi a descris viitorul, prin ochii neo-umanilor Daniel 25-26, clone ale primului Daniel.

Pentru ce se revoltă autorul?
Pentru iubire. Iubirea a dispărut dintre noi, numai bătrânii o simt, tinerii nu mai ştiu ce-i aia:
"Nu există iubire decât în dorinţa de aneantizare, de contopire, de dispariţie individuală într-un soi de, cum se spunea pe vremuri, sentiment oceanic, în ceva care oricum, într-un viitor apropiat, era condamnat să dispară" (p.393) şi "Iubirea necondiţionată este condiţia fericirii" (p.72)

Livresc vorbind, am aflat opiniile autorului despre viaţa culturală:
- Nabokov i se pare un pseudo-poet mediocru şi manierist, imitator stângaci al lui Joyce, dar fără ardoarea irlandezului smintit
- Michel Onfray e grafoman (apropo, i-a mai fost tradusă o carte la Polirom)
- Theilard de Chardin (teolog) e un ţăcănit clasa întâi
- David Bisbal (cântăreţ) e simbol jalnic al decadenţei
- mai găsim ironii privind scientologia lui Cruise şi Travolta, despre Coetzee, Larry Clark, Bill Gates etc.

Mie, acest Houellebecq mi s-a părut un Tratat de descompunere împănat cu mult sex, scris de un Guido Ceronetti pornograf.

Bonus - poezie:
Iubire nu există
(Nu îndestul, o , nu-i)
Trăim o viaţă tristă
Murim ai nimănui.

Şi nu există milă
Măcar cât o grăunţă,
Dar carnea inutilă
Tot cere, nu renunţă. (p.370)

Michel Houellebecq (foto), Posibilitatea unei insule, Editura Polirom, Iaşi, 2005, traducere de Emanoil Marcu

Solilocviu provincial

Nu-mi place să scriu despre mine. Am pentru asta jurnal.
Dar aş vrea să scriu ce am trăit de curând şi ce-am resimţit şi la alţii, la cei ce venim din provincie să muncim aici, în metropola României pre-capitaliste. Anume pierderea prieteniei.

A fost ziua mea. Nu este un eveniment la care ţin, n-am ţinut nici înainte. Am sărbătorit totuşi acasă, în Constanţa, cu prietenii şi familia. A fost frumos. Dar cum data aniversării a picat marţi, a trebuit să mă-ntorc în Bucureşti, ca să merg la serviciu.
După program însă, am constatat că n-am pe cine să sun, măcar să dau o bere. Aşa că m-am plimbat puţin prin oraş şi la ora 11 eram acasă, în pat. Mi-am amintit, în pleduri, o scenă duioasă cu Mister Bean alone, în noaptea Revelionului, ascultând cum ceilalţi sărbătoresc şi numără invers... Locuiesc de doi ani aici, şi nu pot spune că n-am cunoscut oameni cumsecade. Dar parcă, de oameni ca prietenii de-acasă, ca prietenii vechi, Bucureştiul e sărac.
Sunt tânăr şi nu mă feresc de relaţii. Cred că nimeni nu se fereşte. Dar ca şi mine, nu ştiu mulţi care să fi legat aici mari prietenii, de cursă lungă. Au colegi, perechi, rude, dar puţini prieteni sau deloc.
O fi vreun simptom al capitalismului? Al românismului?
Mă mai gândesc la oamenii bătrâni ce umplu garsonierele şi apartamentele Bucureştilor, aduşi de slujbele comuniste trecute, bătrâni neîntorşi la baştinile lor ce stau acum ascunşi şi-şi aşteaptă sfârşitul, lipsiţi de prieteni. Parcă n-aş vrea s-ajung aşa...
Poate-o fi vârsta, mă gândesc. În studenţie am legat multe prietenii, dar ele s-au destrămat, spre alte colţuri de lume.

Oamenii maturi, care venim aici din provincie pentru o slujbă şi nu ne facem prieteni, începem să iubim asceza? Singurătatea? Nu avem timp? Încredere?

Un rus, fireşte...

Băi frate, ce mi-o fi venit să pun mâna p-aşa bucoavnă, Un erou al timpului nostru, să moară copiii mei dacă ştiu. Auzi, erou! Care cică nici nu-i erou, ci-un hăndrălău fleoşcăit... Şi scrisă de cine? Am mai auzit noi de-un Dostoievski, de-un Mendellev, nu suntem chiar aşa proşti cum ne cred unii. Dar de panagiul ăsta de Lermontov, poate ăia din gaşca lui de-or fi auzit – doi Vladimiri – unu’ Makanin şi-a botezat şi el o bucoavnă Underground sau Un erou al timpului nostru, altu’ de peste mări, Nabokov, l-a luat pe fi-su’ şi l-a tradus pe rupte în americăneşte.
Să zic balada: un gagiu de bani gata, Grigori Peciorin, tot bătea bărbunca prin cazarme pe la dracu-n praznic, pe la ceceni, pe-acolo... Şi-aicia, cum dădea de-o gaştoană, hopa o băga-n dambla numai din vorbe-aşa. Una chiar de oftică, sau de proastă ce era, dă ortu’… Ce mai, moravuri grele dom’le!...
Şi-s aicia vreo cinci faze, da’ nu toate-s mişto. De la capu’ bucoavnei, Lermontov ăsta cică bă, io arăt boala, nu-ţi dau şi leacu’, da-n schimb ăţi întoarce nişte tratamente... Pân-la urmă, al dracului dom Lermontov ăsta, a dat colţu’ pă la vreo douăşapte de anişori, aşa, în duel pentru vreun cur de femeie, ca şi eroul lui şi ca şi Puşkin, cică romantici, da’ curvari.
Băi da unele faze mi-a plăcut rău – m-a atins la suflengher. I-auzi aici:
„Privesc în grabă întregul meu trecut... şi fără să vreau mă întreb: pentru ce-am trăit? Şi, probabil, a existat un asemenea scop şi se prea poate ca eu să fi avut o menire înaltă, pentru că în sufletul meu simt puteri imense... Dar nu mi-am cunoscut menirea, m-am lăsat ademenit de pasiuni deşarte şi ingrate. Din focul lor am ieşit tare şi rece ca fierul, dar am pierdut pe veci flacăra năzuinţelor nobile – cea mai frumoasă floare a vieţii... Dragostea mea nu-i aducea nimănui fericire pentru că nu aduceam nici un sacrificiu acelora pe care-i iubeam: iubeam pentru mine, pentru propria mea satisfacţie, îmi satisfăceam doar o necesitate, sorbind cu aviditate simţămintele lor, duioşia lor, bucuriile şi suferinţele lor – şi niciodată nu puteam să mă satur.” (Mihail Lermontov, Un erou al timpului nostru, Editura Cartier, Chişinău, traducere Paul Ancel, p.144)
Nici io nu puteam zice mai bine, te face numai din vorbe, dom’le!...

Solitudinea durează o sută de ani

Recunosc - am citit-o acum vreo zece ani, pe nerăsuflate, într-o zi şi ceva, mare parte într-un personal văratic Bucureşti-Constanţa. N-am rămas cu prea multe, ba chiar m-am pierdut cu totul în hăţişul Aurelienilor şi al Jose Arcadienilor.
Am recitit-o acum. De ce? Pentru că un cunoscut de-al meu, de cincizeci de ani, mi-a spus că e cartea care l-a marcat cel mai mult. Mirat, l-am pus să argumenteze. Uitam că sentimentele nu se argumentează...
În fine. De ce se cheamă un veac de singurătate? Păi, pentru că fiecare personaj trăieşte şi moare în singurătate. Desigur, se străduieşte – nu facem noi toţi asta? – să iubească, să facă ceva. Dar nu-i iese mai nimic. Trăirile sunt puternice, ard repede. Parcă un blestem atavic al solitudinii, berc de coada de purcel a Ursulei, traversează tot romanul, de la Adamul şi Eva stirpei Buendia/Macondo până la cel din urmă, halit de furnici. Iar acest blestem are miros de nostalgie şi gust înşelător de speranţă.
Evident, cartea colcăie de simboluri, există o admirabilă artă de a scrie, specific marqueziană şi, zic eu, inimitabilă, s-auscris zeci de tomuri despre acest roman.
Dar eu, eu cu ce am rămas? Păi cu câteva lucruri:
- Singurătatea ne paşte pe fiecare, ne înşelăm să credem că nu-i aşa. Dar paradoxal, trăim prin alţii – unica formă de nemurire (după Marquez, fireşte).
- Amintirile nu trec, ele ne umblă ca peştii prin sângele nostru
- Ceea ce învăţăm nu ne foloseşte la nimic, iar dragostea trece ca şi trecutul ca şi viaţa.
Pe scurt, carpe diem, fraţilor!
PS: Recomand până la urmă, Dragostea în vremea holerei.

Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate, Editura Rao, 1999, trad. Mihnea Gheorghiu

Desenul www.themodernworld.com

De ce e Cehov pentru mine un model de om

Aşa cum am mai scris pe-aici, am o admiraţie extraordinară pentru povestirile lui Cehov, cel mai mare autor de proză scurtă ever. După ce am citit, re sau rerecitit anumite povestiri, am căutat ceva vreme corespondenţa acestui scriitor - ceea ce ştiam despre viaţa omului Cehov, vă daţi seama, mi-era insuficient. Ei bine, de curând am devorat selecţia corespondenţei publicată acum vreo patruzeci şi ceva de ani la Editura Pentru Literatura Universală în colecţia de Opere, în 1963.
În primul rând, a trăit puţin numai patruzeci şi patru de ani. Student la medicină cu bursă, a trebuit să-şi susţină familia - tata, mama, fraţi, surori - publicând povestiri şi schiţe prin ziarele literare. Aşa că până la treizeci de ani există un volum imens de publicări, care, cel puţin pe mine, mă înspăimântă. Toate dovedesc nu talent, ci geniu. E suficient să iei una, s-o diseci şi nu se poate să nu-ţi placă ceva - dar nu vreau să vorbesc de creaţie aici. În 1888 a luat premiiul Puşkin.
“Tot ce am scris peste vreo 5 sau 10 ani se va uita, dar căile deschise de mine vor rămâne întregi şi nevătămate: acesta e singurul meu merit.” (p.149)
“Artistul observă, alege, imaginează, cumpăneşte, şi chiar şi aceste acţiuni presupun la temelia lor o problemă: că dacă nu ţi-ai pus din capul locului o problemă, atunci n-ai ce să alegişi n-ai ce să-ţi imaginezi” (p.151)
Medicul Cehov ajunge cu slujba prin provincie, unde nu numai că nu exista medicină, dar erau chiar epidemii. Munceşte enorm pentru a strânge fonduri, cerşind de-a dreptul, pentru a construi barăci de îngrijire a bolnavilor. Se neglijează deseori el însuşi, astfel că e mai tot timpul bolnav. Aşadar, sacrificiu.
“În vinele mele curge sânge de mujic, şi virtuţile mujicilor pe mine nu mă impresionează: încă din copilărie am crezut în progres, şi nu se puteam să nu cred, deoarece era o deosebire grozavă între vremea când mâncam bătaie şi vremea când nu mă bătea nimeni. Îmi plăceau oamenii inteligenţi, iuţi, politicoşi, însă cei care-şi scobeau bătăturile, sau a căror obiele răspândeau o duhoare asfixiantă, mă lăsau tot atât de rece ca şi domnişoarele care umblau dimineaţa cu părul în papiote... Judecata şi simţul dreptăţii îmi spun că în electricitate şi în vapori e mai multă dragoste de oameni decât în virtute şi în a te abţine de la carne. Războiul e un lucru rău, dar asta nu înseamnăcă datoria mea e să umblu cu opinci şi să dorm pe cuptor împtrună cu argatul şi cu nevastă-sa...” (p. 353)

Pe la treizeci de ani, decide să participe la o cercetare în Insula Sahalin, colonie penitenciară. Călătoria şi ce află aici i se pare experienţa supremă de viaţă. Rezultatul constă într-o lucrare prodigioasă ce atrage îmbunătăţirea oficială a administraţiei insulei.
“Eu am încredere numai în oameni izolaţi şi nu văd izbăvirea decât în personalităţile izolate, risipite ici şi colo prin toată Rusia, fie că-s intelectuali, fie că-s simpli ţărani. În ei e puterea, cu toate că-s puţini.” (p. 442)

Se-apucă de teatru şi compune povestiri şi nuvele cu miză, de o mai mare calitate artistică şi umană. Primează calitatea, nu cantitatea. Se însoară doar la patruzeci de ani, cu doi ani înainte de a muri. Nimic din relele lumii nu-l atrag, rămâne până la moarte un inocent.
“Pe măsură ce îmbătrânesc, văd tot mai limpede spinii trandafirilor cu care e presărat drumul vieţii, iar materialul din care sunt confecţionate izmenele vieţii noastre mi se pare tot mai grosolan. Mi-s nervii nesuferit de slăbiţi, bani n-am şi nici n-o să am, după cum n-am priceperea şi nici curajul de-a trăi. Sănătatea mi-e şubredă, iar buna dispoziţie aproape cănu mai este cu putinţă pentru noi...” (p. 342)
“E frumoasă lumea lui Dumnezeu. Un singur lucru nu e bun noi, oamenii.” (p.282)

E foarte bun prieten cu Tolstoi şi Gorki.
“